Baby i miss you

Demis Russos -- Grek Zorba

Dᴇᴍɪs Rᴏᴜssᴏs - Isʟᴀɴᴅ Oғ Lᴏᴠᴇ

Demis Roussos - Come Waltz With Me

Demis Roussos - Need To Forget lyrics

Demis Russos Goodbye my love

Demis Roussos - Quand je t'aime (subtitrat romana)

Celine Dion - Because you love me (subtitrare romana).mp4

Beverly Hills Chihuahua 2 Music Video Chihuahua

chihuahua song!

ACTIVITĂTI CU CARACTER MATEMATIC!

ÎNTÂLNIREA DE DIMINEAŢĂ oferă un prilej bun de “încălzire a minţii”. Activităţile
cu conţinut matematic antrenează şcolarii în acţiuni operatorii cu diferite obiecte sau imagini
schematice ale acestora.
SALUTUL – se poate desfăşura:
Propagat în cerc, de la stânga la dreapta;
Prin extragere de cartele cu numele copiilor în funcţie de culori;
Prin numărare din 2 în 2, din 3 în 3 (nr. pare – nr. impare);
Prin folosirea adjectivelor pentru a compara înălţimea, greutatea;
Prin folosirea “codurilor matematice”
CALENDARUL – formeaza deprinderi de:
A grupa în funcţie de anumite criterii;
A clasifica zilele săptămânii, ale lunii;
A realiza modele repetitive;
A compara temperaturile din diferite zile;
A se orienta în timp şi spaţiu prin folosirea noţiunilor: ,,înainte cu o zi”, ,,ziua precedentă”,
,, a patra zi din lună” etc. ;
În MESAJ se pot introduce jocuri-problemă. De exemplu:
„Poştaşul a ajuns pe strada Elizeului. Ajutaţi-l să distribuie corespondenţa.”
„Vântul puternic a smuls numerele caselor. Reconstituiţi ordinea, ţinând cont de regulile
de numerotare ale caselor dintr-un cartier.”
„Alexandra vrea să ajungă la prietena ei. Aceasta locuieşte între Răzvan şi Rareş, care
stau la numerele 5 şi 9. La ce număr stă Alexandra?”

ROLUL MATEMATICII ÎN VIAŢA COTIDIANĂ

ROLUL MATEMATICII ÎN VIAŢA COTIDIANĂ
‚,Matematica este limba cu care Dumnezeu a scris universul.’’
Galileo Galilei
Prin reforma preconizată în învăţământul românesc, sistemele şi metodele de educaţie
se cer continuu perfecţionate, fiindcă învăţământul trebuie să meargă alături de viaţă, cu
manifestările ei zilnice, cu tendinţele ei vitale. Şcoala trebuie să înţeleagă rolul său de
ghid al vieţii cotidiene şi viitoare pentru elevi.
Există o logică a lucrurilor, o logică a universului pe care cel care pătrunde tainele
matematicii n-o contestă ¸si nu încearcă s-o schimbe. Cel mult încearcă să o înfrumuseţeze.
Nichita Stănescu spunea “N-ai cum să vezi zâne, dacă nu eşti zânatec”. Parafrazându-l, am
putea spune “n-ai cum să vezi logic, dacă nu vezi matematica”. Căci ce altceva este matematica
decât un exerciţiu al minţii, pregătitor pentru marile probleme ale vieţii, ale profesiei, ale
carierei? Ce altceva poate fi matematica decât saltul peste timp, de la stadiul de gândire empirică,
ineficientă la gândirea euristică, făuritoare de creaţii noi? Ce altceva poate fi matematica decât
tiparul în care vom turna forma personalităţii noastre viitoare?
Iată doar câteva idei care ne fac astăzi şi oricând să exclamăm că nu poate exista
cunoaştere care să nu treacă prin matematică. Că este necesar ca să -i facem pe copii să iubească
matematica aşa cum îşi iubesc păpuşile,bicicleta şi calculatorul. Să -i învăţăm că doar descifrând
tainele matematicii, pot atinge limite care, altfel, li s-ar părea de neînvins.

Importanta matematicii

Matematica o folosim in viata de zi cu zi. Chiar si in lucruri simple, cand spunem cat e ceasul sau cand mergem la cumparaturi. O importanta mult mai mare, insa, o are in stiinta. Roger Bacon scria in 1267 ca matematica este "poarta si cheia stiintelor". Cei mai multi oameni de stiinta depind de matematica pentru descrierea exacta si formulele observatiilor si experimentelor pe care le fac. Matematica este folosita din ce in ce mai mult si in unele stiinte sociale, cum sunt economia, psihologia si sociologia. In industrie, nu mai vorbim, toate companiile au nevoie de ea in cercetare si planificare. Constructia unui dig urias nici nu ar fi posibila fara teancuri mari de hartii pline de formule si calcule matematice. In business, toate tranzactiile care implica vanzare si cumparare au nevoie de matematica. Orice unitate economica, mica sau mare, are nevoie de contabili pentru a tine evidentele si de statisticieni pentru a analiza modul in care decurg vanzarile in diferite zone. Ce parere aveti voi de reclama pe care incerc sa o fac eu aici matematicii? Este exagerata? Si fiindca intrebarea va fi citita si de elevi de scoala, intreb: sunteti voi constienti de valoarea pe care o are aceasta materie scolara numita "matematica"? O studiati cu placere, sau cel putin cu interes?

Limbajul culorilor

Deco

“Viata e roz” spunem, cand suntem bine-dispuse si universul pare sa conspire pentru fericirea noastra. Altadata insa avem “inima albastra”, zile cenusii sau nopti albe. Indiferent ce am face, culoarea ne insoteste pretutindeni iar psihologii ne sfatuiesc sa ii acordam atentia cuvenita: viata noastra poate capata culoarea pe care i-o dam!
Interpretarea culorilor este diferita de la o cultura la alta dar in ce priveste spatiul vestic, expertii au ajuns la un consens:

Negrul

Este culoarea autoritatii si a puterii. Poplaritatea sa in lumea modei se datoreaza faptului ca face persoanele care o poarta sa para mai slabute. In plus, denota stil si nu se demodeaza niciodata. Hainele negre vor aduce insa intotdeauna suspiciuni asupra purtatorului lor, tocmai datorita fortei simbolistice a acestei culori. Ea poate insemna doliu, tristete sau rautate.
Negrul poate simboliza si supunere. Preotii poarta aceasta culoare ca simbol al devotiunii fata de Dumnezeu.

Albul

Miresele poarta aceasta culoare ca simbol a incontei si puritatii. Albul reflecta lumina si este considerat o culoare varatica, solara. Este extrem de popular in decorarea caselor pentru ca este luminos, neutru si… se asorteaza cu orice!
Din pacate, albul este si o culoare pretentioasa care se murdareste repede si face imperfectiunile imposibil de mascat. Doctorii si asistentele o poarta ca garantie a sterilitatii si sigurantei mediului de lucru.

Rosul

Culoarea cea mai intensa emotional, rosul accelereaza bataile inimii si respiratia. Este culoarea pasiunii, a iubirii. Hainele rosii ies imediat in evidenta si, din pacate, dau "greutate" purtatoarei. Fiind o culoare foarte de impact, rosul nu este recomandat ca tinuta in negocieri sau confruntari. Masinile rosii atrag mai mult hotii.
In decoratiuni, rosul este folosit mai des pentru a conferi un accent spatiului decat ca culoare de baza.

Rozul

Este cea mai romantica culoare, are un efect linistitor. Un mit urban spune ca echipele sportive vopsesc deseori vestiarele adversarilor in roz pentru a le rapi acestora din energie.

TRANSDISCIPLINARITATEA

Transdisciplinaritatea este o nouă cale iniţiatică; ea integrează fundamentele vechilor tradiţii ezoterice şi ale ştiinţei contemporane, înnoindu-le limbajul; o cale vizionară şi operativă, care se adresează celor mai deschise conştiinţe trezite şi care trasează linii riguroase de acţiune. Introducând rigoarea în inima gnozei, aceasta va evita derivele şi delirurile gen New Age. Creând punţi între ştiinţele exacte şi ştiinţele umaniste, între ştiinţă şi Tradiţie, între gândirea ştiinţifică şi gândirea simbolică, între cunoaştere şi fiinţă, Transdisciplinaritatea tinde către unitatea cunoaşterii, trecând prin etapa obligatorie a autocunoaşterii. Adonis îmi spunea...: "Trans: acest prefix este astăzi seva dătătoare de viaţă a culturii şi a omului. Acest prefix nu trece în nefiinţă ceea ce depăşeşte, ci pune în mişcare ceea ce depăşeşte, orientându-l spre un nou context." Aceasta este o etică ce se dovedeşte revoluţionară în planul spiritului, contagioasă în planul sensibilităţii vitale şi profetică în planul conştiinţei. Spiritul ei de toleranţă constituie contrapolul barbariei şi răstoarnă cu totul celebra axiomă: "Ştiinţa fără conştiinţă nu înseamnă decât ruina sufletului." Văd în Transdisciplinaritate Marea Cotitură a secolului al XXI-lea. (Michel Camus)Basarab Nicolescu este fizician, cercetător la CNRS.

Dinamica socială a ultimelor decenii aduce în faţa lumii contemporane o serie de provocări faţă de care domeniul educaţiei nu poate rămâne indiferent. Principala caracteristică a acestor provocări sau probleme stringente este aceea a complexităţii. Se pare că niciodată până acum omenirea nu s-a confruntat cu probleme atât de complexe, atât sub raportul cauzelor şi efectelor, cât şi în ceea ce priveşte impactul lor asupra oamenilor.

Caracterul complex şi integrat al unor probleme cum ar fi globalizarea, migraţia, interculturalitatea, protecţia mediului, explozia informaţională, sărăcia, conflictele etc. revendică o abordare educaţională transdisciplinară.

Pentru a face faţă incertitudinilor şi schimbărilor continue caracteristice economiilor de piaţă, elevii au nevoie de competenţe strategice, cum ar fi abilităţile de a învăţa cum sa înveţe, abilităţile de rezolvare de probleme, abilităţile de evaluare.

Schimbarea de perspectivă de la producţia de masă către cea flexibilă solicită abilităţi şi cunoştinţe mai largi decât cele furnizate de specializările anterioare.

Sistemele educaţionale trebuie sa răspundă schimbărilor survenite în condiţiile externe care redefinesc nevoile pe care societatea în ansamblul său le are faţă de sistemul educaţie.

„Disciplinaritatea este exploatarea ştiinţifică specializată a unui domeniu (obiect de studiu) omogen care produce noi cunoştinţe şi face desuete cunoştinţele vechi. Activitatea disciplinară rezultă neîncetat în formularea şi reformularea corpus-ului actual de cunoaştere despre obiectul respectiv de studiu.” (Encycolpedia of World Problems and Human Potential)

                   Acest tip de procesualitate şi dinamică disciplinară se petrece în spirală şi implică:

a personal specializat;

a cadru instituţionalizat;

a limbaj specializat;

a lucrări scrise şi critică de specialitate.

                   Disciplinaritatea presupune existenţa personalului specializat care activează într-un cadru instituţional bine definit şi care produce lucrări scrise, validate de critica de specialitate, exprimate într-un limbaj specializat, accesibil numai la nivelul comunităţii academice (interne) a disciplinei.

                   Abordarea procesului curricular implică o anumită înţelegere a copilului, considerat ca un întreg, ca o fiinţă unitară, complexă; de aceea curriculum-ul nu trebuie sa se adreseze separat unui aspect sau altul al dezvoltării copilului, ci să-l privească pe acesta în integralitatea sa. Curriculum-ul  integrat este prezentat de educaţia organizată astfel încât traversează barierele obiectelor de studiu, aducând împreună diferite aspecte ala curriculum-ului în asociaţii semnificative care sa se centreze pe ariile mai largi de studiu.

                   Predarea şi învăţarea sunt văzute într-o perspectivă holistică, reflectând lumina reală, care este interactivă.

                   Integrarea  are mai multe nivele; aceste nivele, descrise  mai jos, pot fi privite ca paşi spre transdisciplinaritate.

Monodisciplinaritatea  este centrată pe obiectele de studiu independente, pe specialitatea cestora, promovând supremaţia disciplinelor formale. Elementele de integrare pot sa apară încă de la acest nivel intradisciplinar, în cel puţin două moduri:

a)      inserţie a unui fragment în structura unei discipline (în conţinutul unui obiect de studiu este inserat un fragment care are rolul de ajuta la clarificarea unei teme sau care aduce informaţii noi despre problema investigată). Un exemplu îl poate constitui introducerea, la literatura română, a unui fragment din proza lui George Topârceanu, pentru o cât mai bună clarificare a problematicii stilului la autorul menţionat.

b)      armonizare a unor fragment independente (aparent) din cadrul unui obiect de studiu pentru a permite mai buna rezolvare a unor probleme, pentru înţelegerea cât mai completă a unui subiect sau pentru dezvoltarea anumitor capacităţi şi atitudini.

Pluridisciplinaritatea (multidisciplinaritatea) se referă la situaţia în care o temă aparţinând unui anumit domeniu este supusă analizei din perspectiva mai multor discipline, acestea din urmă menţinându-şi nealterată structura şi rămânând independente unele în raport cu celelalte.

                   Obiectele de studiu contribuie, fiecare în funcţie de propriul specific, la clarificarea temei investigate. La acest nivel vorbim de o corelare a demersurilor mai multor discipline în vederea clarificării unei probleme din mai multe unghiuri de vedere.

                   Un bun exemplu în acest sens îl constituie problematica clonării, tratată de regulă în studiile de genetică, dar la fel de relevantă de studiat în perspectiva eticii, psihologiei, politologiei, chimiei etc.

Interdisciplinaritatea. Dacă în cazul pluridisciplinarităţii vorbim de o „corelare” a eforturilor şi potenţialităţilor diferitelor discipline pentru a oferi o perspectivă cât mai completă asupra obiectului investigat, interdisciplinaritatea presupune o  intersectare a diferitelor arii disciplinare, în urma acestei intersectări putând lua naştere noi obiecte de studiu. De cele mai multe ori, nucleul acestor „hibrizi”- care pot căpăta un caracter instituţionalizat - se află între disciplinele formale; noile obiecte de studiu vin sa acopere aşa-numitele ,,pete albe” de pe harta cunoaşterii - exemplu: fizică + chimie = chimia fizică; psihologie + drept = psihologie juridică.

                   În abordarea interdisciplinară încep sa fie ignorate limitele stricte ale disciplinelor, căutându-se teme comune diferitelor obiecte de studiu, care pot duce la realizarea obiectivelor de învăţare de grad mai înalt; între aceste se numără şi capacităţile metacognitive, cum ar fi luarea de decizii, rezolvarea de probleme, însuşirea metodelor şi tehnicilor de învăţare eficientă etc.

                   Considerând că interdisciplinaritatea are ca principal fundament în transferul metodelor dintr-o disciplină într-alta, B. NICOLESCU(1997) vorbeşte de trei grade de interdisciplinaritate:

a)      un grad aplicativ: în urma transferului de metode rezultă aplicaţii practice concrete;

b)      un grad epistemologic: în urma asimilării de metode din alte domenii, în cadrul disciplinei respective se iniţiază analize profitabile privind propria sa epistemologie;

c)      un grad generator de noi discipline: transferul de metode între două sau mai multe discipline conduce la apariţia unui domeniu autonom.

Transdisciplinaritatea – reprezintă gradul cel mai elevat de integrare a curriculum-ului, mergând adesea până la fuziune. Fuziunea este, aşadar, faza cea mai complexă şi mai radicală a integrării. Abordarea de tip transdisciplinar tinde către o „decompartimentare” completă a obiectelor de studiu implicate. Fuziunea cunoştinţelor („cunoaşterilor”) specifice diferitelor conduce la emergenţa unor câmpuri de investigaţie, la dezvoltarea unor proiecte integrate sau chiar la conceperea unor programe de cercetare conforme noii paradigme.

                   Transdisciplinaritatea reprezintă „punerea în act” a unei axiomatici comune pentru ansamblu de discipline. Prin gradul său de complexitate, abordarea transdisciplinară le înglobează pe cele anterioare, propunând un demers bazat pe dinamica şi interacţiunea a patru niveluri de intervenţie educativă: disciplinar, pluridisciplinar, interdisciplinar şi transdisciplinar. Trebuie subliniat faptul că recunoaşterea caracterului distinct al abordărilor menţionate nu implică ignorarea caracterului lor profund complementar. Pentru a folosi o metaforă a unui autor cunoscut în domeniu, vom spune că „disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritaatea sunt cele patru săgeţi ale unuia şi aceluiaşi arc: al cunoaşterii”.(B. NICOLESCU, 1997)

                   Louis D’ Hainaut distinge, în plan curricular, între transdisciplinaritatea instrumentală şi cea comportamentală.

Transdisciplinaritatea instrumentală urmăreşte să-i furnizeze elevului metode de muncă intelectuală transferabile la situaţii noi cu care acesta se confruntă; ea este orientată mai mult către rezolvarea anumitor probleme, decât pe achiziţia de cunoaştere „de dragul cunoaşterii”.

Transdisciplinaritatea comportamentală intenţionează, după cum sublinia D’ Hainaut, sa ajute elevul „să-şi organizeze fiecare dintre demersurile sale în situaţii diverse”. Acest tip de abordare se focalizează pe activitatea subiectului care învaţă; ţinând seama de psihologia procesului de învăţare, transdisciplinaritatea comportamentală se situează permanent într-o strânsă legătură cu situaţiile de viaţă semnificative (care au sens) pentru cel ce învaţă.

                   Considerându-se că deschide calea către atingerea unui nivel epistemologic superior, transidisciplinaritatea a fost ridicată la rangul de „nouă viziune asupra lumii”. Această „etichetare” îşi are sursa în convingerea că domeniul de pertinenţă al  transdisciplinarităţii este singurul capabil sa conducă la înţelegerea şi soluţionarea multiplelor şi complexelor provocări ale lumii prezente.

Revenind la conceptul de integrare curriculară, înţeles ca proces de stabilire a unor relaţii de convergenţă la nivelul elementelor de conţinut, al obiectivelor sau metodelor, dar şi la nivel de concepte sau valori aparţinând diferitelor discipline şcolare, vom distinge o dimensiune orizontală şi una verticală a integrării.

Integrarea orizontală reuneşte într-un ansamblul coerent două sau mai multe obiect de studiu aparţinând unor domenii (sau arii curriculare) diferite. Un exemplu îl constituie integrarea geografiei, biologiei, chimiei, ecologiei, educaţiei civice etc., în studierea unei teme care se poate numi „Educaţia pentru mediul înconjurător”.

Integrarea verticală reuşeşte într-un ansamblu coerent două sau mai multe obiecte de studiu aparţinând aceluiaşi domeniu (arie curriculară)(ex.: „ştiinţe socio-umane”). Un exemplu clar în acest sens îl oferă integrarea istoriei, educaţiei civice, filosofiei etc., într-o temă intitulată „Educaţia pentru drepturile omului”.

                   Obiectivele esenţiale pe care încearcă sa le atingă integrarea curriculară pot fi grupate în două direcţii:

a)      relaţionarea diferitelor segmente („diviziuni”) din cadrul programelor de studiu;

b)      relaţionarea procesului (experienţelor) de învăţare cu situaţii concrete de viaţă.

                   Problematica transdisciplinarităţii are cel puţin două laturi esenţiale:

a)      latura filosofică, care ţine de promovarea unei viziuni şi a unei noi înţelegeri a realităţii în general şi a realităţii educaţionale în special - atitudinea transdisciplinară.

b)      latura metodologică, care ţine de dezvoltarea unor modalităţii concrete de utilizare a diverselor trepte ale integrării în procesul educaţional - competenţa transdisciplinară.

                   Competenţele, valorile şi atitudinile de care au nevoie  elevii pentru reuşita personală şi socială în contextul dinamicii societăţii contemporane nu pot fi formate în întregime prin intermediul disciplinelor şcolare clasice (formale).

INTERDISCIPLINARITATEA

Problema interdisciplinarităţii, ca:

·         nou obiect de cercetare pentru o noua disciplina

·         alianţa conjuncturală intre discipline diferite în vederea soluţionării unei probleme ce se impune, conjunctural, la un moment dat

·         dialog interdisciplinar

·         intervenţie critica de pe poziţiile unei discipline la poziţiile altei discipline în chestiuni de interes comun este şi reala şi actuala. Pe scurt deci, existenta interdisciplinarităţii, atât a unor domenii «interdisciplinare» autonome cat şi a cercetărilor interdisciplinare ce se concentrează conjunctural asupra unei probleme comune, este o realitate ce nu poate fi contestata. Ceea ce insa poate fi pus în discuţie şi chiar trebuie supus unei analize critice se refera la riscurile pe care, inevitabil, o colaborare interdisciplinară le are.

În acest sens, consideraţiile articolului de fata sunt, în forma lor de explicitare, generale. Astfel, ele formulează şi sugerează, la modul general, anumite direcţii critice în problematica interdisciplinarităţii. Trimiterile la care fac referire, sunt insa precise şi aceste referinţe, prin conţinutul lor şi prin imaginea de ansamblu pe care o lasă, ne pare ca susţin aceste consideraţii, cel puţin în intenţia lor critic-analitica. Trebuie totuşi precizat ca poziţia autorilor fata de `astfel' de chestiuni poate sa fie neexplicitată, neutra sau, în anumite situaţii, chiar contrara. În orice caz, majoritatea textelor de referinţă nu au ca obiect propriu-zis interdisciplinaritatea ci sunt orientate pe tematici specializate (ştiinţifice sau filosofice).

Vom conveni să formulăm, la nivel de premise sau condiţii necesare, trei «posibilităţi», trei «condiţii de posibilitate» pentru însăşi posibilitatea interdisciplinarităţii. Raportarea va fi critica în sensul semnalării, de principiu, a dificultăţilor şi riscurilor implicate de asumarea în mod tacit, neproblematic (necritic) a respectivelor presupoziţii, ca fiind de la început condiţii de posibilitate îndeplinite.

Posibilitatea transferului metodologic:

Descartes a iniţiat metoda universala de a ne conduce bine raţiunea. Deşi nu de la început, matematica avea sa joace un rol important în gândirea ştiinţifică şi metafizica carteziana.

« Îmi plăcea mai ales matematica pentru certitudinea şi evidenta raţionamentelor ei, dar nu remarcasem încă adevărata lor întrebuinţare şi crezând ca nu serveau decât artelor mecanice mă miram ca pe aceste fundamente atât de ferme şi solide nu s-a construit nimic mai deosebit. »

Sa remarcam punerea în relaţie a matematicii cu mecanica. Descartes este primul care ,,interelaţionează'' doua discipline matematice considerate independente, autonome pana atunci: geometria şi algebra, «interdisciplinaritate» care va genera o noua disciplina matematica: geometria analitica.

Spinoza a făcut cea mai remarcabila încercare de a întemeia metafizic valorile, bazata pana în cele mai mici detalii pe deducţia geometrica (modelul sau fiind, desigur, geometria euclidiana).

Leibniz: sistemul sau metafizic monadologic şi creaţia sa matematica originala în domeniul calculului infinitezimal, merita o cercetare amănunţită în privinţa semnalării posibilităţii existentei unor raporturi reciproce reale. în ce priveşte fizica şi biologia, sa remarcam ca la naşterea lui Leibniz (1646) microscoapele aveau o `istorie' de trei decenii în cercetarea microcosmosului. Leibniz face referiri exprese la legătura strânsa a unor pasaje din Monadologie şi rezultatele unor cercetători contemporani ai biologiei microscopice cum sunt medicul şi zoologul J. Swamerdam, anatomistul M. Malpighi, naturalistul Antony von LeeuwenhoeK.

Kant, în principala sa activitate de cercetare filosofică, a căutat `dezlegarea' unei întrebări care i se impunea ca fundamentala: «Cum este metafizica posibila ca ştiinţa ?».

Ştiinţele de referinţă fiind matematica (aritmetica şi geometria euclidiana) şi fizica (galileo-newtoniana). în vremea lui Kant, legătura strânsa dintre fizica şi matematica era deja consacrata din punct de vedere ştiinţific.

Un excelent exemplu pentru ceea ce reprezintă o confruntare interdisciplinară critica, este oferit de dezbaterea organizata la Centrul Royaumont pentru o ştiinţa a omului, în 1975, privind cele doua poziţii majore exprimate de cercetările iniţiate de J. Piaget şi N. Chomski.

Vom menţiona doar domeniile de specializare ale participanţilor la dialog: antropologie, biologie fizico-chimica, biologie-moleculara, comunicaţii celulare, etnologie, etologie, filosofie, genetica celulara, inteligenta artificiala, lingvistica, logica, matematica, medicina, neurobiologie, psihologie, psiho-lingvistica, sociologie, sociologie comparata, ştiinţe ale educaţiei. sa remarcam ca, majoritatea specialiştilor participanţi la dialog s-au retras după aceasta în interiorul graniţelor disciplinelor lor.

Sa luam următorul exemplu şi sa ,,încărcam'', altfel spus sa «semnificam», un obiect matematic cu un conţinut teologic.

In cartea sa « Primele trei minute ale universului –  un punct de vedere modern asupra originii universului » (1976), Steven Weinberg (laureat al Premiului Nobel pentru fizica) face o descriere:

«La început a fost o explozie. Nu o explozie ca pe pământ, pornind dintr-un centru bine definit şi răspândindu-se pentru a cuprinde din ce în ce mai mult aerul înconjurător, ci o explozie care a avut loc simultan peste tot, umplând de la început tot spaţiul, unde fiecare particula a fost proiectata departe de orice alta particula.»Intr-un model cosmologic de aceeaşi natura – tot de tip Big Bang- formulat de John D. Barrow în 1994, originea Universului este altfel formulata:

«Timpul, spaţiul şi materia par sa-si aibă originea intr-un eveniment exploziv din care s-a născut universul de astăzi în expansiune, răcindu-se treptat şi rarefiindu-se continuu. Începutul universului a fost un infern de radiaţii.»

Înţelegerea acestui model în aceasta formulare reliefează intr-o măsura mai mare rolul constructiv al subiectului care descrie sau îşi reprezintă, îşi `constituie în interioritatea sa o posibila exterioritate obiectiva'. Pentru posibilitatea afirmaţiei: Timpul, spaţiul şi materia par sa-si aibă originea intr-un eveniment exploziv din care s-a născut universul de astăzi în expansiune, este necesara familiarizarea cu o anumita construcţie matematica abstracta şi neintuitivă, necesara la elaborarea unei astfel de viziuni ontologice cu suport ştiinţific. Dificultatea consta suplimentar - dincolo de teoria matematica propriu-zisa - în faptul ca în însuşi modelul respectiv trebuie făcută distincţie intre un spaţiu pur matematic şi un spaţiu fizic. Să încercăm o foarte scurta clarificare a acestui aspect. J. D. Barrow spune: «Ne-am putea teme de implicaţiile faptului ca toate roiurile galactice se îndepărtează de noi. De ce de noi? Insa nu e cazul. […] Spaţiul curbat al universului nostru este ca suprafaţa tridimensionala a unei sfere tetradimensionale - ceva ce nu ne putem imagina. […] Universul inflaţionar nu se manifesta ca o explozie care îşi are originea intr-un punct din spaţiu. [spaţiul fizic (nn)] Nu exista un spaţiu fundamental în care universul se dilata. [dar exista un spaţiu matematic în care se întâmpla aceasta ] Universul conţine tot spaţiul existent.»

Cu alte cuvinte, centrul de expansiune nu se afla undeva în spaţiul fizic ci intr-un spaţiu matematic fără nici o semnificaţie fizica. Prin expansiune spaţiul fizic se auto-generează, în acest sens materia ocupând în permanenta tot spaţiul. J. Barrow oferă o analogie cu un univers fizic bidimensional înţeles ca suprafaţa unui balon care se umfla, balon aflat intr-un spaţiu matematic tridimensional, centrul sferei în expansiune nefiind evident pe suprafaţa sferei, neexistând de fapt nici un centru privilegiat pe suprafaţa acesteia.

Dar ( ! ) daca ,,privilegiem’’ centrul matematic de expansiune, aflat nu intr-un spaţiu fizic ci intr-unul matematic, semnificandu-L prin Divinitate, sau prin prezenta Divinităţii, iar interiorul şi exteriorul sferei ca fiind «o alta lume», «din alta lume, nu din lumea aceasta» ? Ce semnificaţie ar avea toate acestea ? Cat de legitima ar fi încercarea de semnificare teologica, adică acordarea unei identităţi prin ,,obiectualizarea'' teologica a unui obiect, de drept, matematic ? Ce consecinţe şi ce impact ar decurge de aici ?

Sa facem insa precizarea ca perspectiva de interogare critica sugerata, a fost făcută aici cu un anumit scop, anunţat. Pe de alta parte insa, aspectele menţionate pot deveni foarte interesante dintr-o cu totul alta perspectiva, cea a raportului imaginativ ştiinţa-teologie.

Aspectele schiţate mai sus nu au urmărit decât sa atenţioneze asupra riscurilor pe care le comporta apropieri, transferuri sau interferenţe nelegitime.

Consecinţele se repercutează negativ asupra fiecăreia din discipline. Desigur ca interdisciplinaritatea nu vizează – iar când o face o face riscant - domenii îndepărtate ca obiect de cercetare, metoda sau limbaj. Acest exemplu permite reliefarea trăsăturilor principale ale tipului de critica ce poate fi adus premiselor interdisciplinarităţii.

     Promovarea interdisciplinarităţii constituie un element definitoriu al progresului cunoaşterii. În lucrarea „Programe de învăţământ şi educaţie permanentă” autorul L.D. Hainault aprecia că: „Se acordă mai multă importanţă omului care merge decât drumului pe care îl urmează. Astăzi disciplinele sunt invadate de un gigantism care le înăbuşă, le abate de la rolul lor simplificator şi le închide în impasul hiperspecializării. Inconvenienţele tot mai evidente ale compartimentării, necesitatea din ce în ce mai manifestă a unor perspective globale şi contestarea unui devotament faţă de obiect care face ca omul sa fie uitat, au dus treptat la conceperea şi la promovarea a ceea ce s-a numit interdisciplinaritate”.

       Problema interdisciplinarităţii a preocupat filisofii şi pedagogii încă din cele mai vechi timpuri: sofiştii greci, Plinius, Comenius şi Leibnitz, iar la noi Spiru Haret, Iosif Gabrea, G. Găvănescu şi, dintre numeroşii pedagogici ai perioadei contemporane amintim pe G. Văideanu. În opinia acestuia, intredisciplinaritatea „implică un anumit grad de integrare între diferitele domenii ale cunoaşterii şi între diferite abordări, ca şi utilizarea unui limbaj comun permiţând schimburi de ordin conceptual şi metodologic”.

       Interdisciplinaritatea este o formă de cooperare între discipline ştiinţifice diferite, care se realizează în principal respectând logica ştiinţelor respective, adaptate particularităţilor legii didactice şi-l ajută pe elev în formarea unei imagini unitare a realităţii, îi dezvoltă o gândire integratoare.        

       Interdisciplinaritatea se impune ca o exigenţă a lumii contemporane supusă schimbărilor, acumulărilor cognitive în diferite domenii ale cunoaşterii.

       În perioada contemporană reforma conţinuturilor învăţământului românesc a creat cadrul unor transformări la nivelul curriculumului, între care se distinge perspectiva interdisciplinară.

       Interdisciplinaritatea se referă şi la transferul metodelor dintr-o disciplină într-alta, transfer cu grade diferite de implicare sau finalizare.    

        Interdisciplinaritatea reprezintă o modalitate de organizare a conţinuturilor învăţării, cu implicaţii asupra întregii strategii de proiectare a curriculumului, care oferă o imagine unitară asupra fenomenelor şi proceselor studiate în cadrul diferitelor discipline de învăţământ şi care facilitează contextualizarea şi aplicarea cunoştinţelor dobândite.

       În procesul de învăţământ se regăsesc demersuri interdisciplinare la nivelul corelaţiilor minimale obligatorii, sugerate chiar de planul de învăţământ sau de programele disciplinelor sau ariilor curriculare. În înfăptuirea unui învăţământ modern, formativ, considerăm predarea – învăţarea interdisciplinară o condiţie importantă. Corelarea cunoştinţelor de la diferitele obiecte de învăţământ contribuie substanţial la realizarea educaţiei elevilor, la formarea şi dezvoltarea flexibilităţii gândirii, a capacităţii lor de a aplica cunoştinţele în practică; corelarea cunoştinţelor fixează şi sistematizează mai bine cunoştinţele, o disciplină o ajută pe cealaltă sa fie mai bine însuşită.

         Predarea – învăţarea prin corelarea obiectelor de studiu reprezintă noul în lecţii, care activează pe elevi, le stimulează creativitatea şi contribuie la unitatea procesului instructiv – educativ, la formarea unui om cu o cultură vastă.

       Legătura dintre discipline se poate realiza la nivelul conţinuturilor, obiectivelor, dar se creează şi un mediu propice pentru ca fiecare elev sa se exprime liber, să-şi dea frâu liber sentimentelor, sa lucreze în echipă sau individual.

       Interdisciplinaritatea este „o formă de cooperare între discipline diferite cu privire la o problematică, a cărei complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o convergenţă şi o combinare prudentă a mai multor puncte de vedere.”  (Cucoş Constantin  „Pedagogie”).

      Interdisciplinaritatea implică stabilirea şi folosirea unor conexiuni între limbaje explicative sau operaţii, cu scopul diminuării diferenţelor care apar între disciplinele de învăţământ, clasice.

       Predarea şi învăţarea unei discipline au dezavantajul că folosesc perceperea secvenţială şi insulară a realităţii unice făcând-o artificială. Din acest motiv este necesară realizarea unor conexiuni, între anumite discipline şcolare pentru o percepere unitară şi coerentă a fenomenologiei existenţiale.

       În învăţământul preuniversitar, (conform lui Văideanu, 1988) se pot identifica trei direcţii ale interdisciplinarităţii :

1.        la nivel de autori de planuri, programe, manuale şcolare, teste sau fişe de evaluare;

2.        puncte de intrare accesibile profesorilor în cadrul proceselor de predare – evaluare (în acest caz programele rămân neschimbate);

3.   prin intermediul activităţilor nonformale sau extraşcolare.

       Intervenţia profesorului determină corelaţii obligatorii prevăzute de programele şcolare şi impuse de logica noilor cunoştinţe, fapt ce duce la interdisciplinaritate.

       Se pot elabora, în echipă, proiecte de lecţii, planificări semestriale sau anuale comune a  două sau mai multe discipline (biologie – chimie, biologie – fizică, matematică – fizică sau biologie – fizică – chimie etc.).

Interdisciplinaritatea se mai poate baza şi pe :

1.         cultura bogată, interdisciplinară a profesorului;

2.         pe echipe de profesori cu specialităţi diferite, care sa predea ,,în echipă”, (fie numai un grup de discipline, predate la aceeaşi clasă, fie aceleaşi discipline urmărite pe orizontală şi pe verticală).

        La nivel de reflecţie şi de elaborare curriculară profesorii de discipline diferite trebuie sa realizeze planificări şi proiecte de activitate didactică în comun, în raport cu unele criterii şi principii pedagogice asumate de către toţi. Mai există dificultăţi în lipsa competenţelor de colaborare, de cooperare şi de lucru în echipă.

        De exemplu, curriculum-ul de Ştiinţe oferă un punct de plecare în preda-rea integrată a disciplinelor din aria curriculară Matematică şi ştiinţe ale naturii. Acest curriculum a fost conceput crosscurricular, pornind de la domeniile biologie, fizică, chimie şi de la temele comune acestora (funcţionarea pârghiilor – funcţionarea sistemului locomotor, componentele organice şi anorganice ale organismelor, formarea imaginii la ochi – funcţionarea unui aparat de fotografiat etc.). Astfel obiectivele curriculum-ului de Ştiinţe vizează:

Ø   observarea şi interpretarea proceselor naturale care au loc în mediu;

Ø  înţelegerea impactului proceselor naturale asupra activităţilor umane şi al activităţilor umane asupra mediului;

Ø  investigare unor interdependenţe în şi între sisteme fizice, chimice şi biologice;

Ø  încurajarea elevilor pentru asumare de responsabilităţi şi pentru cooperare.

       Competenţele ce se urmăresc a fi formate prin curriculum-ul de Ştiinţe se referă la comunicare, studiul individual, înţelegerea şi valorificarea informaţiilor tehnice, relaţionarea la mediul natural şi social; la acestea se adaugă formarea unor aptitudini precum:

¨          grija faţă de mediul natural;

¨          interesul pentru explicarea raţională a fenomenelor din mediu;

¨          stimularea curiozităţii şi a inventivităţii în investigarea mediului apropiat.

       În scopul formării acestor competenţe şi atitudini, vor fi valorificate cunoştinţe privind mediul natural, individul, grupul de indivizi, relaţiile dintre indivizi şi dintre indivizi şi mediu, fenomenele şi interacţiunile specifice acestora, modificările mediului ca urmare a intervenţiei omului. Lecţiile pot fi structurate pe teme, în care se pot face legături cu subiecte abordate la alte discipline: „Omul şi mediul său de viaţă” ce cuprinde:

v  Principalele organe şi sisteme şi funcţiile organismului uman;

v  Relaţiile omului cu alte vieţuitoare;

v  Igiena mediului de viaţă;

v  Poluarea mediului;

v  Interacţiunea plantelor cu aerul, apa, solul şi intervenţia omului.

sau „Sisteme”:

q   Legătura dintre plante şi animale: lanţuri trofice, relaţii inter - şi intraspecifice;

q   Evoluţia sistemelor biologice: plante, animale şi om.

         Un conţinut şcolar structurat în chip interdisciplinar este mai adecvat realităţii  descrise şi asigură o percepere unitară şi coerentă fenomenelor. Astfel avantajele interdisciplinarităţii  sunt multiple:

a.  Permit elevului sa acumuleze informaţii despre obiecte, procese, fenomene care vor fi aprofundate în anii următori ai şcolarităţii;

b.  Clarifică mai bine o temă făcând apel la mai multe discipline;

c.  Creează ocazii de a corela limbajele disciplinelor şcolare;

d. Permite aplicare cunoştinţelor în diferite domenii;

e.  Constituie o abordare economică din punct de vedere al raportului dintre cantitatea de cunoştinţe şi volumul de învăţare.

         Predarea interdisciplinară pune accentul simultan pe aspectele multiple ale dezvoltării copilului: intelectuală, emoţională, socială, fizică şi estetică. Interdisciplinaritatea asigură formarea sistematică şi progresivă a unei culturi comunicative necesare elevului în învăţare, pentru interrelaţionarea cu semenii, pentru parcurgerea cu succes a treptelor următoare în învăţare, pentru învăţarea permanentă.