Geometria ca suport al creaţiei

Geometria este prima ştiinţă care s-a apropiat cel mai mult de artă şi s-a implicat împreună cu aceasta în evoluţia culturii. Geometria nu s-a născut numai din “agrimensura”, cum se menţionează uneori, ci cu mult înainte, din nevoile de descriere şi folosire a obiectelor şi fenomenelor naturii, în special pe calea vizualului. Chiar dacă astronomia datează dintr-o vreme şi mai îndepărtată, observaţiile astronomice, total empirice, nu au devenit utilizabile decît atunci când geometria a atins o anumită dezvoltare. Esenţă a formei şi mişcării pămînteşti şi cereşti, lumină şi umbră, ritm, creştere, viziunea umană însăşi, geometria s-a născut odată cu cioplirea pietrei şi pictura rupestră. În Egiptul secolului al XX-lea î.Hr. se cunoşteau regulile de calcul pentru aria paralelogramului, triunghiului şi trapezului, pentru volumul prismei, piramidei, trunchiului de piramidă şi aria cercului. Cunoştinţele de geometrie ale egiptenilor sunt cele care răspund etimologiei cuvântului “geometrie”-măsurarea spaţiului. Grecii secolului al VII-lea î.Hr. au transformat geometria într-o ştiinţă teoretic fundamentală. Geometria greacă a devenit şi un mod de gândire implicat tehnicii, artei şi chiar filozofiei, cu putere de demonstraţie în toate ştiinţele şi de aplicaţie în diverse domenii de creaţie. De-a lungul evoluţiei sale, prin informaţie (forme plane şi spaţiale, proporţii, relaţii dintre elemente geometrice, elemente de compoziţie), prin formaţia impusă celui ce o utilizează (mod de gândire, modul de a vedea în spaţiu, mod de a înţelege uşor corespondenţa plan-spaţiu, măsură şi ordine în gândire), prin desen (ca instrument de lucru), geometria a devenit un element fundamental în domeniile cele mai diverse ale activităţii umane: ştiinţă, tehnică, artă, medicină, cultură, învăţământ, protecţia mediului,etc. Ca principal element al proiectării, geometria este limbajul procesului de creaţie începând de la furnizare de date, idei de realizare, intuiţie a soluţiei şi imagini spaţiale finale, până la realizare. Ea se bazează pe schematizarea percepţiei vizuale, şi în final pe geometria decriptivă. În proiectare (mecanică, instalaţii industriale, arhitectură, construcţii, electronică etc), în care desenul nu este un scop în sine, ci un mijloc, trebuie să se asigure corespondenţa spaţiu-plan, prin proiecţiile ortoganale şi prin pura geometriei descriptive. Deci geometria ca element al matematicii în tehnică şi artă, deţine puterea de sinteză şi creaţie. În aceasta direcţie orice educaţie matematică trebuie să cuprindă şi elementele fundamentale ale geometriei antice greceşti: ca factor generator de elemente, metoda (contact cu mediul înconjurător, vizualizare) şi rezultat final (creaţie spirituală şi materială, deci artistică, tehnică). În “Formarea matematică” Dan Barbilian evoca încântarea sa de adolescent în faţa geometriei clasice greceşti remarcând: ”Le-am uitat pe toate acestea? Nu face nimic. Cultura este, după definiţia nu mai ştiu cui, ceea ce rămâne după ce ai uitat tot - aşadar, virtualităţile, predispoziţiile. Dar asta nu înseamnă că sunt pierdute. Sunt undeva la temelia fiinţei noastre, formează individualitatea noastră.”