Pana acum am facut medicina, am condus sau/si colaborat la mai multe
publicatii - NU, Ziua, Tribuna, Steaua, Ziarul de Cluj, Clujeanul,
Evenimentul Zilei, Business Magazin, Money Express, Cotidianul, Dilema
Veche, ma tarasc prin pesteri, am scris piese de teatru (una jucata la
Teatrul National Tg-Mures, alta la Teatrul National din Cluj), merg la
pescuit, am terminat Filosofia, doua masterate in Stiinte Politice
(unul in Franta, celalalt in USA), am explorat un afluent necartat al
Amazonului, sunt ABD la Indiana University-Bloomington, iar cand ma
satur de stat pe canapea ma catar pe munti sau lesin de caldura prin
desert. Habar nu am ce voi face in continuare...
Dor de Romania?!? - un text care doare
Autor: Alin Fumurescu
NOTA: Am primit acest text printre multele mesaje care circula pe
Internet. Nu l-as fi citit, daca nu as fi cunoscut expeditorul.
L-am citit si m-a durut. Ca unul care se afla printre cei plecati, nu
pot sa ma pronunt fara a intra intr-un "conflict de interese". Daca am
refuzat acuzatiile celor care sustin ca nu pot vorbi despre
realitatile din Romania daca nu (prea mai) locuiesc acolo, refuz si sa
ma transform in acuzator. Textul, insa, merita citit. Doare pana la
prasele, credeti-ma.
Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să
găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce
în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să
găseşti - ca şi mine - o majoritate ponosită, subjugată compromisului
şi lipsită de drepturi, despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi,
peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun
ucigaşă, cu "gipane" supradimensionate, gata să te spulbere cu zile
pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi,
gata să te stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat
în grandomania lor fără
limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin,
ci uman. Iar lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond,
asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru
comportamentul lor, dar în adîncul inimii îi invidiază, le admiră
viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist,
iată visul ce merită visat!. Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi
latră. Se comunică aproape
monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de
politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă,
noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi
fac ziua agreabilă - mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur
pentru dumneavoastră - par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în
dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai
foloseşte nimeni.
Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin.
Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care "se descurcă" e mereu grăbită,
repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare
dus numai pînă la jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după
care "e bine şi aşa", se schimbă brusc direcţia, viziunea,
prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept
rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e
cuvîntul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o
exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu
mai e cu perdea, e pornografie;
machiajul e greu, decolteurile - adînci, bărbaţii - aţîţaţi în
animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul
public este nespălat.
De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă
nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei
înşişi.
Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.
Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.
Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în
arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor
naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele
bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe
elegant trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură,
ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii
simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi
frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor.
Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată,
braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi.
Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.
Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi
imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu
cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile
trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic
îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în
doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase.
Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi
vorbeşte în citate
aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un
gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se
preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo,
punîndu-şi ca unic ţel banul - fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai
bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea
persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul
de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea
de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te
costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă
bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între
hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie
de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă.
Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît "dincolo" la
preţuri mai mari decît "dincolo", la salarii mai mici decît "dincolo".
Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă
lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic
şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple
hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa
ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului
durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau
mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o
parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul.
Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara
pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă
ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai
mare şi cît mai repede.
Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să
plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că
"nu e drept".
Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e
de luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni
manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia
nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar
avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după
cum e şi familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala,
precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale
părinţilor.
Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar - dacă-mi permiţi metafora
- la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat.
Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar
n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile
sînt omor cu premeditare.
Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai
duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate
dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a
poporului român pentru poporul român. Cine sîntem? Cine vrem să fim?
Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de
la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne
poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural,
politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem,
concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns.
Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît
interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi
civic, vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu
epuizaţi, preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ.
Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu
li se mai pare strigător la cer.
Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai
respiră cît de cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au
fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat
sînt cîteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de
iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi
construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de
delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen
lung, de
convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa
acestor oameni, care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în
aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere),
îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele
sînt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica
între ele, neputîndu-se uni şi acţiona în front comun, sînt, practic,
anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă
muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi
descurajează sistematic, ca într-un
plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate
şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă
marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al
propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe
sine.
Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca
alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum
ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.
Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz,
realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele
intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care,
ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există.
A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.
... impotriva prostiei zeii insisi lupta in zadar ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu