În lucrarea sa "Anatomia criticii", Herman Northrop Frye observă că
atât matematica, cât şi literatura pot fi aplicate realităţii
exterioare, însă ambele există şi într-o formă "pură" (în sine). Ambele
oferă, astfel, deschiderea către o libertate (considerată de Cantor ca
fiind însăşi esenţa matematicii), care nu este însă un divorţ: odată
desprinsă de lanţurile empiricului contingent, mintea matematicianului
(sau artistului) poate alege să se întoarcă, creativ, asupra realităţii
sensibile. Bogăţia inexhaustibilă a universului matematicii pure (în
sensul de corp de cunoaştere abstractă prezentându-se nemijlocit minţii
umane) se întinde, în principiu, dincolo de mulţimea a ceea s-ar putea
exprima în teoriile empiric-pozitiviste ale materiei, motiv pentru care
ar putea fi văzută ca un prim semn al acestei stări de libertate (moment
în care se pune serios sub semnul întrebării tentativa reducerii
matematicii la un "mecanism neuronal adaptiv"). Orice idee sau teorie
matematică profundă se constituie, în mod firesc, într-un portal de
acces la această libertate, dincolo de care se descoperă posibilitatea
exercitării unei autentice creativităţi şi, nu în ultimul rând, se
degustă în mod constant misterul frumosului matematic. Să ne gândim, de
exemplu, la fascinanta teorie axiomatică a mulţimilor cu ale sale modele
exotice şi ierarhii de cardinale transfinite, la nesfârşita aventură a
numerelor naturale, iniţializată în mod formal de axiomele lui Peano,
pornind numai de la zero şi funcţia succesor, sau la lista de probleme
încă nerezolvate despre numerele prime, ce se îmbogăţeşte de pe o zi pe
alta.
Super-abundenţa şi frumuseţea intrinsecă a universului matematicii
pure se pot lectura într-o cheie teologică - în măsura în care receptăm
această abundenţă ca pe un dar, înrădăcinat în Logos, care invită
persoana la participare şi "experimentare" într-un mod liber şi creativ
şi implicit la o activă descoperire de sine. Mai mult decât atât, din
perspectiva conştiinţei umane, participarea are o formă dialogală, căci
obiectul matematic nu este inert, ci capătă, la rândul său, o reînnoită
realitate, devenind "palpabil" în chip nou în spaţiul mental, oferind
noi adevăruri şi sugerând continuarea dialogului prin generarea de noi
experimente, spaţii de explorare (formale sau computaţionale), obiecte
matematice, care, pe de o parte, aruncă o lumină asupra structurilor
anterioare, iar pe de altă parte, amplificând ele însele misterul,
sugerând noi întrebări care invită la o continuă participare. Aici se
vădeşte iarăşi o similaritate de adâncime între creaţia matematică şi
cea artistică. Bineînţeles, matematica este aplicabilă ştiinţelor
naturii, şi încă cu o surprinzătoare ("nerezonabilă", în cuvintele lui
Eugene Wigner) eficienţă, care îi intrigă pe mulţi. Din punct de vedere
creştin, aceasta reflectă Logosul Pantocrator, Creator al văzutelor şi
nevăzutelor şi temei ultim al încrederii în succesul exercitării
facultăţii raţionale a fiinţei umane1, în explorarea atât a cosmosului
contingent, cât şi a universului matematic.
E interesant de menţionat că, dintr-un punct de vedere naturalist,
Quine şi Putnam au formulat un argument care conchide realitatea
obiectelor matematice pornind de la apartenenţa lor la clasa entităţilor
indispensabile celor mai bune teorii ştiinţifice, în conjuncţie cu
angajamentul contractual naturalist de a conferi un statut ontologic
entităţilor din această clasă şi numai acestora. Însă tocmai
super-abundenţa universului matematicii pure, care se poate desfăşura
dincolo şi independent de orizontul oricărei ipotetice "teorii ultime" a
uni- sau chiar şi multi-versului fizic (a căror contingenţă impune, în
mod automat, o limitare a respectivelor teorii) pune în discuţie
provizia de exclusivitate "şi numai acestora" din cea de-a doua premisă a
argumentului, sugerând în acelaşi timp că sincronia între matematică şi
materia fizică este consistentă cu o concepţie dualistă în problema
minte/corp, şi validând abordarea dintr-o direcţie fenomenologică a
cosmologiei întreprinsă într-o cheie neopatristică de Alexei Nesteruk2.
Această viziune poate aduce un suflu nou, mai ales în condiţiile
proliferării prezentărilor fenomenului matematic pentru marele public
făcute într-un duh materialist-monist. Chiar şi atunci când nu
funcţionează în regimul "neurotrash" (reducţia fiinţei umane la
fenomenele cerebrale3, matematica devenind unul din nenumăratele obiecte
"elucidate" de "ştiinţele cognitive"), se manifestă tendinţa de a pune
un accent excesiv pe o istoricitate brută în detrimentul explorării
fenomenologiei obiectelor matematice aşa cum sunt percepute şi abordate
în imediateţea minţii şi conştiinţei umane. Există abordări echilibrate,
printre care menţionez recenta carte a lui David Berlinski4, 5 care
constituie o lectură angajantă şi larg accesibilă.
Dezvoltarea istorică a matematicii poate fi lecturată într-o cheie
teologică în momentul în care este concepută ca o "arheologie a
transcendentalului", prin care "formele pure" sunt aduse la lumină prin
mijlocirea unei laborioase, continue şi indispensabile experienţe umane -
astfel, infinitul trans-istoric "născându-se" în ieslea finitului
istoric, care adăposteşte conştiinţa persoanei umane, şi prin aceasta
mărturisindu-se, iarăşi, prezenţa Logosului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu