Cariera didactică s-a birocratizat foarte mult: profesorilor li se cer situaţii, raportări, hîrtii de tot felul, rezultate la examene ş.a.m.d. „Gradul de libertate“ despre care vorbeaţi pare sugrumat de asemenea activităţi...
Un profesor nu trebuie să se limiteze la orele de curs. Într-o clasă contează fiecare elev. Noi avem tipul ăsta de „excepţionalism“, ne interesează mai mult vîrfurile, olimpicii... Nu e sănătos. Observ, mai nou, din partea părinţilor, preocupări majore pe tema „unde-mi dau copilul la grădiniţă?“, cu ideea că, dacă nu reuşesc să-l dea de la început la o grădiniţă sau la o şcoală de elită, i-au ratat tot viitorul. Nu e bine. E legitim să-şi pună problema, îngrijorarea lor e justificată. Dar aşa e alcătuit la noi „sistemul“, cu diferenţe mari de la o şcoală la alta, ceea ce nu e normal. Sistemul ar trebui să fie mai echilibrat. Cuvîntul „performanţă“ mă face adesea să mă crispez. Cum se vede la noi performanţa? Înseamnă că îi dopăm pe elevi şi le fixăm nişte ţinte adesea lipsite de sens. E foarte important ca un tînăr să se descopere şi să-şi valorifice potenţialul. De exemplu, clasele de matematică-fizică sînt în continuare considerate elita educaţiei de la noi: la intrarea în liceu, toată lumea dă buzna la mate-fizică. Dar la intrarea în facultate, cei mai mulţi se îndreaptă spre ştiinţele umane şi sociale, în timp ce la ştiinţele exacte bate vîntul. E clar că avem o ruptură aici, dar nimeni nu-şi bate capul cu ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu