TRANSDISCIPLINARITATEA

Transdisciplinaritatea este o nouă cale iniţiatică; ea integrează fundamentele vechilor tradiţii ezoterice şi ale ştiinţei contemporane, înnoindu-le limbajul; o cale vizionară şi operativă, care se adresează celor mai deschise conştiinţe trezite şi care trasează linii riguroase de acţiune. Introducând rigoarea în inima gnozei, aceasta va evita derivele şi delirurile gen New Age. Creând punţi între ştiinţele exacte şi ştiinţele umaniste, între ştiinţă şi Tradiţie, între gândirea ştiinţifică şi gândirea simbolică, între cunoaştere şi fiinţă, Transdisciplinaritatea tinde către unitatea cunoaşterii, trecând prin etapa obligatorie a autocunoaşterii. Adonis îmi spunea...: "Trans: acest prefix este astăzi seva dătătoare de viaţă a culturii şi a omului. Acest prefix nu trece în nefiinţă ceea ce depăşeşte, ci pune în mişcare ceea ce depăşeşte, orientându-l spre un nou context." Aceasta este o etică ce se dovedeşte revoluţionară în planul spiritului, contagioasă în planul sensibilităţii vitale şi profetică în planul conştiinţei. Spiritul ei de toleranţă constituie contrapolul barbariei şi răstoarnă cu totul celebra axiomă: "Ştiinţa fără conştiinţă nu înseamnă decât ruina sufletului." Văd în Transdisciplinaritate Marea Cotitură a secolului al XXI-lea. (Michel Camus)Basarab Nicolescu este fizician, cercetător la CNRS.

Dinamica socială a ultimelor decenii aduce în faţa lumii contemporane o serie de provocări faţă de care domeniul educaţiei nu poate rămâne indiferent. Principala caracteristică a acestor provocări sau probleme stringente este aceea a complexităţii. Se pare că niciodată până acum omenirea nu s-a confruntat cu probleme atât de complexe, atât sub raportul cauzelor şi efectelor, cât şi în ceea ce priveşte impactul lor asupra oamenilor.

Caracterul complex şi integrat al unor probleme cum ar fi globalizarea, migraţia, interculturalitatea, protecţia mediului, explozia informaţională, sărăcia, conflictele etc. revendică o abordare educaţională transdisciplinară.

Pentru a face faţă incertitudinilor şi schimbărilor continue caracteristice economiilor de piaţă, elevii au nevoie de competenţe strategice, cum ar fi abilităţile de a învăţa cum sa înveţe, abilităţile de rezolvare de probleme, abilităţile de evaluare.

Schimbarea de perspectivă de la producţia de masă către cea flexibilă solicită abilităţi şi cunoştinţe mai largi decât cele furnizate de specializările anterioare.

Sistemele educaţionale trebuie sa răspundă schimbărilor survenite în condiţiile externe care redefinesc nevoile pe care societatea în ansamblul său le are faţă de sistemul educaţie.

„Disciplinaritatea este exploatarea ştiinţifică specializată a unui domeniu (obiect de studiu) omogen care produce noi cunoştinţe şi face desuete cunoştinţele vechi. Activitatea disciplinară rezultă neîncetat în formularea şi reformularea corpus-ului actual de cunoaştere despre obiectul respectiv de studiu.” (Encycolpedia of World Problems and Human Potential)

                   Acest tip de procesualitate şi dinamică disciplinară se petrece în spirală şi implică:

a personal specializat;

a cadru instituţionalizat;

a limbaj specializat;

a lucrări scrise şi critică de specialitate.

                   Disciplinaritatea presupune existenţa personalului specializat care activează într-un cadru instituţional bine definit şi care produce lucrări scrise, validate de critica de specialitate, exprimate într-un limbaj specializat, accesibil numai la nivelul comunităţii academice (interne) a disciplinei.

                   Abordarea procesului curricular implică o anumită înţelegere a copilului, considerat ca un întreg, ca o fiinţă unitară, complexă; de aceea curriculum-ul nu trebuie sa se adreseze separat unui aspect sau altul al dezvoltării copilului, ci să-l privească pe acesta în integralitatea sa. Curriculum-ul  integrat este prezentat de educaţia organizată astfel încât traversează barierele obiectelor de studiu, aducând împreună diferite aspecte ala curriculum-ului în asociaţii semnificative care sa se centreze pe ariile mai largi de studiu.

                   Predarea şi învăţarea sunt văzute într-o perspectivă holistică, reflectând lumina reală, care este interactivă.

                   Integrarea  are mai multe nivele; aceste nivele, descrise  mai jos, pot fi privite ca paşi spre transdisciplinaritate.

Monodisciplinaritatea  este centrată pe obiectele de studiu independente, pe specialitatea cestora, promovând supremaţia disciplinelor formale. Elementele de integrare pot sa apară încă de la acest nivel intradisciplinar, în cel puţin două moduri:

a)      inserţie a unui fragment în structura unei discipline (în conţinutul unui obiect de studiu este inserat un fragment care are rolul de ajuta la clarificarea unei teme sau care aduce informaţii noi despre problema investigată). Un exemplu îl poate constitui introducerea, la literatura română, a unui fragment din proza lui George Topârceanu, pentru o cât mai bună clarificare a problematicii stilului la autorul menţionat.

b)      armonizare a unor fragment independente (aparent) din cadrul unui obiect de studiu pentru a permite mai buna rezolvare a unor probleme, pentru înţelegerea cât mai completă a unui subiect sau pentru dezvoltarea anumitor capacităţi şi atitudini.

Pluridisciplinaritatea (multidisciplinaritatea) se referă la situaţia în care o temă aparţinând unui anumit domeniu este supusă analizei din perspectiva mai multor discipline, acestea din urmă menţinându-şi nealterată structura şi rămânând independente unele în raport cu celelalte.

                   Obiectele de studiu contribuie, fiecare în funcţie de propriul specific, la clarificarea temei investigate. La acest nivel vorbim de o corelare a demersurilor mai multor discipline în vederea clarificării unei probleme din mai multe unghiuri de vedere.

                   Un bun exemplu în acest sens îl constituie problematica clonării, tratată de regulă în studiile de genetică, dar la fel de relevantă de studiat în perspectiva eticii, psihologiei, politologiei, chimiei etc.

Interdisciplinaritatea. Dacă în cazul pluridisciplinarităţii vorbim de o „corelare” a eforturilor şi potenţialităţilor diferitelor discipline pentru a oferi o perspectivă cât mai completă asupra obiectului investigat, interdisciplinaritatea presupune o  intersectare a diferitelor arii disciplinare, în urma acestei intersectări putând lua naştere noi obiecte de studiu. De cele mai multe ori, nucleul acestor „hibrizi”- care pot căpăta un caracter instituţionalizat - se află între disciplinele formale; noile obiecte de studiu vin sa acopere aşa-numitele ,,pete albe” de pe harta cunoaşterii - exemplu: fizică + chimie = chimia fizică; psihologie + drept = psihologie juridică.

                   În abordarea interdisciplinară încep sa fie ignorate limitele stricte ale disciplinelor, căutându-se teme comune diferitelor obiecte de studiu, care pot duce la realizarea obiectivelor de învăţare de grad mai înalt; între aceste se numără şi capacităţile metacognitive, cum ar fi luarea de decizii, rezolvarea de probleme, însuşirea metodelor şi tehnicilor de învăţare eficientă etc.

                   Considerând că interdisciplinaritatea are ca principal fundament în transferul metodelor dintr-o disciplină într-alta, B. NICOLESCU(1997) vorbeşte de trei grade de interdisciplinaritate:

a)      un grad aplicativ: în urma transferului de metode rezultă aplicaţii practice concrete;

b)      un grad epistemologic: în urma asimilării de metode din alte domenii, în cadrul disciplinei respective se iniţiază analize profitabile privind propria sa epistemologie;

c)      un grad generator de noi discipline: transferul de metode între două sau mai multe discipline conduce la apariţia unui domeniu autonom.

Transdisciplinaritatea – reprezintă gradul cel mai elevat de integrare a curriculum-ului, mergând adesea până la fuziune. Fuziunea este, aşadar, faza cea mai complexă şi mai radicală a integrării. Abordarea de tip transdisciplinar tinde către o „decompartimentare” completă a obiectelor de studiu implicate. Fuziunea cunoştinţelor („cunoaşterilor”) specifice diferitelor conduce la emergenţa unor câmpuri de investigaţie, la dezvoltarea unor proiecte integrate sau chiar la conceperea unor programe de cercetare conforme noii paradigme.

                   Transdisciplinaritatea reprezintă „punerea în act” a unei axiomatici comune pentru ansamblu de discipline. Prin gradul său de complexitate, abordarea transdisciplinară le înglobează pe cele anterioare, propunând un demers bazat pe dinamica şi interacţiunea a patru niveluri de intervenţie educativă: disciplinar, pluridisciplinar, interdisciplinar şi transdisciplinar. Trebuie subliniat faptul că recunoaşterea caracterului distinct al abordărilor menţionate nu implică ignorarea caracterului lor profund complementar. Pentru a folosi o metaforă a unui autor cunoscut în domeniu, vom spune că „disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritaatea sunt cele patru săgeţi ale unuia şi aceluiaşi arc: al cunoaşterii”.(B. NICOLESCU, 1997)

                   Louis D’ Hainaut distinge, în plan curricular, între transdisciplinaritatea instrumentală şi cea comportamentală.

Transdisciplinaritatea instrumentală urmăreşte să-i furnizeze elevului metode de muncă intelectuală transferabile la situaţii noi cu care acesta se confruntă; ea este orientată mai mult către rezolvarea anumitor probleme, decât pe achiziţia de cunoaştere „de dragul cunoaşterii”.

Transdisciplinaritatea comportamentală intenţionează, după cum sublinia D’ Hainaut, sa ajute elevul „să-şi organizeze fiecare dintre demersurile sale în situaţii diverse”. Acest tip de abordare se focalizează pe activitatea subiectului care învaţă; ţinând seama de psihologia procesului de învăţare, transdisciplinaritatea comportamentală se situează permanent într-o strânsă legătură cu situaţiile de viaţă semnificative (care au sens) pentru cel ce învaţă.

                   Considerându-se că deschide calea către atingerea unui nivel epistemologic superior, transidisciplinaritatea a fost ridicată la rangul de „nouă viziune asupra lumii”. Această „etichetare” îşi are sursa în convingerea că domeniul de pertinenţă al  transdisciplinarităţii este singurul capabil sa conducă la înţelegerea şi soluţionarea multiplelor şi complexelor provocări ale lumii prezente.

Revenind la conceptul de integrare curriculară, înţeles ca proces de stabilire a unor relaţii de convergenţă la nivelul elementelor de conţinut, al obiectivelor sau metodelor, dar şi la nivel de concepte sau valori aparţinând diferitelor discipline şcolare, vom distinge o dimensiune orizontală şi una verticală a integrării.

Integrarea orizontală reuneşte într-un ansamblul coerent două sau mai multe obiect de studiu aparţinând unor domenii (sau arii curriculare) diferite. Un exemplu îl constituie integrarea geografiei, biologiei, chimiei, ecologiei, educaţiei civice etc., în studierea unei teme care se poate numi „Educaţia pentru mediul înconjurător”.

Integrarea verticală reuşeşte într-un ansamblu coerent două sau mai multe obiecte de studiu aparţinând aceluiaşi domeniu (arie curriculară)(ex.: „ştiinţe socio-umane”). Un exemplu clar în acest sens îl oferă integrarea istoriei, educaţiei civice, filosofiei etc., într-o temă intitulată „Educaţia pentru drepturile omului”.

                   Obiectivele esenţiale pe care încearcă sa le atingă integrarea curriculară pot fi grupate în două direcţii:

a)      relaţionarea diferitelor segmente („diviziuni”) din cadrul programelor de studiu;

b)      relaţionarea procesului (experienţelor) de învăţare cu situaţii concrete de viaţă.

                   Problematica transdisciplinarităţii are cel puţin două laturi esenţiale:

a)      latura filosofică, care ţine de promovarea unei viziuni şi a unei noi înţelegeri a realităţii în general şi a realităţii educaţionale în special - atitudinea transdisciplinară.

b)      latura metodologică, care ţine de dezvoltarea unor modalităţii concrete de utilizare a diverselor trepte ale integrării în procesul educaţional - competenţa transdisciplinară.

                   Competenţele, valorile şi atitudinile de care au nevoie  elevii pentru reuşita personală şi socială în contextul dinamicii societăţii contemporane nu pot fi formate în întregime prin intermediul disciplinelor şcolare clasice (formale).