Răspunsul nu este atât de simplu (cum
s-ar dori) şi contrastează faptului că matematica are un istoric cu
rădăcini înfipte adânc în istorie. Să încercăm totuşi să revărsăm lumină
în acest subiect, pornind, în primul rând, de la etimologie.
Etimologia
Cuvântul „matematică” îşi are originea în grecescul „μάθημα” („máthēma”), care înseamnă „învăţare”, „studiu”, „ştiinţă”, dar care ulterior a obţinut şi sensul de „studiu matematic”. Din greacă, termenul a pătruns în latină ca „mathematica”
şi apoi în forme asemănătoare în limbile europene. Forma aparentă de
plural în engleză „mathematics” s-a creat prin împrumutarea formei
singulare greceşti şi concordarea ei cu denumirile deja existente de
„physics” şi „metaphysics”. Forma plurală engleză precum şi pluralul
franţuzesc „les mathématiques”, au revenit în latină sub forma
pluralului neutru „mathematica” (Cicero), iniţiat de „τα μαθηματικά”
(„ta mathēmatiká”) şi utilizat de Aristotel cu sensul de „toate
lucrurile matematice”.
În română, termenul a fost copiat după
franţuzescul „mathématique” şi italienescul „matematica”. Se foloseşte
şi denumirea la plural – matematici, cu referire la aplicaţiile
matematicii (matematici financiare, actuariale etc.).
Etimologia explică doar apariţia
termenului matematică şi mai puţin – la ce se referă el. Chiar dacă şi
are careva legătură cu sensul iniţial de învăţare, legătura e mai mult
hilară deoarece pentru mulţi matematica cere un efort deosebit pentru a o
studia.
Pentru a clarifica totuşi lucrurile să apelăm în continuare la definiţiile date în cele mai populare şi accesibile dicţionare…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu