Doar o naţiune de loaze îşi urăşte dascălii

de Lucian Mîndruţă Publicat la: 07.01.2014 22:05 Ultima actualizare: 07.01.2014 22:13

N-am să pot vedea niciodată vreo piesă de Caragiale fără să-mi aduc aminte de lectura profesoarei mele de română din Mihai Viteazul. N-am să mă emoţionez vreodată într-un muzeu de istorie fără să-mi aduc aminte cu drag de Moş Mugur, profesorul cel mai iubit dintre toţi. Şi chiar când am să urăsc ceva din toată fiinţa mea, n-am să urăsc mai mult decât am urât matematica, la 18 ani, când era ea sau prietena mea. Fără să pot alege, că aveam examen de admitere!
Se vorbeşte mult zilele astea despre profesoara care ar fi pretins un cadou mai frumos la sfârşit de an. Dar nu se vorbeşte deloc despre cadoul urât pe care România îl face în fiecare zi dascălilor ei:
Viaţa lor.
Da, chiar viaţa lor, aşa cum e ea acum. V-aţi întrebat vreodată care e diferenţa între promisiunea meseriei de profesor şi realitatea ei, cu adevărat? V-aţi gândit vreodată că pentru un copil care îşi iubeşte profesorul şi chiar reuşeşte să ajungă ca el, rezultatul e de cele mai multe ori nefericirea? V-aţi gândit la cum se simte un om căruia, în afară de tot mai puţini dintre elevii lui, aproape nimeni în restul societăţii nu-i acordă respect? V-aţi întrebat cum pleacă acasă în fiecare seară un intelectual al cărui statut de profesor e luat în râs de gloata care nici măcar nu mai are vreun motiv să-şi amintească la ce e bună învăţătura?
Gândiţi-va cum e ca în fiecare zi să realizezi că în jurul tău respectul ajunge la loazele cu relaţii şi poziţii nemeritate. Că funcţiile merg la canaliile de partid capabile de orice mizerie. Că banii ajung la analfabeţi. Şi că viitorul nostru, al tuturor, e girat de repetenţi şi impostori.
Gândiţi-vă cum e să ştii, ca dascal, câte parale face fiecare dintre cei care au ajuns în posesia acestei ţări. Doar deschizând televizorul şi urmărindu-le gramatica şi ideaţia. Gândiţi-vă cum e să ştii că, orice ai face, respectul majorităţii producătoare de lână (căci ce altceva pot face oile?) va merge la ăştia. La cei care nu ştiu, dar se bat cu pumnii în piept, pentru că doar el nu sună a gol. La elevii cei mai proşti ai naţiunii, dătători dintr-o dată de modele, ctitori de capele, inventatori de tunuri şi ţepe şi loaze care-ţi râd în nas:
“Da, bah, n-am avut nevoie de învăţătură! M-am descurcat!”
Despre asta e vorba. Nu despre salariul mic şi privatiuni. Ci despre conştiinţa că dimineata, când ajungi la catedra şi ridici capul la copiii tăi (pentru da, pentru un dascăl adevărat chiar sunt copiii LUI), e tot mai greu, cu fiecare zi, să le spui fraza care te-a adus şi pe tine în această meserie:
“Dragii mei, şcoala te face cu adevărat om…”