|
 |
 |
|
|
|
|
Ion Barbu
Oul dogmatic E dat acestui trist norod Si oul sterp ca de mâncare, Dar viul ou, la vârf cu plod, Făcut e să-l privim la soare ! Cum lumea veche, în clestar, Înoată, în subtire var, Nevinovatul, noul ou, Palat de nuntă si cavou. Din trei atlazuri e culcusul În care doarme nins albusul Atât de gales, de închis, Cu trupul drag surpat în vis. Dar plodul ? De foarte sus Din polul plus De unde glodul Pământurilor n-a ajuns Acordă lin Si masculin Albusului în hialin : Sărutul plin. * Om uitător, ireversibil, Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil? Precum atunci, si azi -- întocma : Mărunte lumi păstrează dogma. Să vezi la bolti pe Sfântul Duh Veghind vii ape fără stuh, Acest ou -- simbol ti-l aduc, Om sters, uituc. Nu oul rosu. Om fără sat si om nerod, Un ou cu plod Îti vreau plocon, acum de Paste : Îl urcă -- în soare si cunoaste ! * Si mai ales te înfioară De acel galben icusar, Ceasornic fără minutar Ce singur scrie când să moară Si ou si lume. Te-înfioară De ceasul, galben necesar... A mortii frunte -- acolo-i toată. În gălbenus, Să roadă spornicul albus, Durata-înscrie-în noi o roată. Întocma -- dogma. * Încă o dată : E Oul celui sterp la fel, Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el. Si nici la closcă să nu-l pui ! Îl lasă -- în pacea -- întâie-a lui, Că vinovat e tot făcutul, Si sfânt, doar nunta, începutul. |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu