Pădurile vrăjite ale României

 
Pe vremuri, românii respectau atât de mult arborii încât, când erau nevoiţi să-i taie, se închinau şi le cereau iertare, ceea ce înseamnă că le atribuiau şi suflet.
Un arbore important este fagul. În multe ţinuturi, Armindenii, care se pun la 1 Mai, sunt de fag. Ramuri de fag se pun la ferestre şi la grajd, în credinţa că apără de strigoi. În unele sate din Oltenia, sicriele, zise tronuri, se fac numai din fag.
Printre alţi copaci magici se află şi stejarul. Pe Columna lui Traian, arborele sub care se sinucide Decebal este, nu întâmplător, un stejar. În unele ţinuturi din Ardeal încă există obiceiul ca păstorii să ia „Paştele” din muguri de brad sau de fag, în loc de anafură.
O altă stranie datină este Spovedania la Brad, înregistrată în Munţii Vrancei, consemnată de etnograful Traian Herseni: „Pe vremuri ciobanii se mărturiseau la copaci (mai ales la brazi). Făceau o cruce în coaja copacului (cu toporul sau briceagul) şi-şi mărturiseau în faţa ei păcatele, ca la preot, în timp ce băteau mătănii. Tăiau apoi cu toporul câteva aşchii din copac, pe care le aruncau. După jurământul pe care-l făceau, dacă într-un an copacul se va usca, erau iertaţi sau nu erau iertaţi de păcate. Ciobanii susţineau că spovedania aceasta era mai bună decât cea făcută la preot”.
Un obicei, practicat şi astăzi, este acela de a închina copilul nou-născut unui brad, prezentându-l ca în faţa unui preot. Până nu demult, în codri se alegeau Biserici de Brazi, pe lângă nedeile de pe munte. La aceste sărbători se încuscreau ţăranii ce veneau cu fetele şi cu băieţii lor. Dacă era vremea frumoasă, tinerii se căsătoreau în aceste temple rotunde de arbori vii, binecuvântaţi de un preot de mir care participa la nedeie.
În Bisericile de Brazi se căsătoreau şi ciobanii cu ciobăniţele de la stânile lor sau din apropiere, fără a mai aştepta consimţământul părinţilor. În asemenea situaţii, slujba era îndeplinită de obicei de un baci bătrân. După această cununie, mirii fugeau de la stână, lăsând vorbă rudelor, prin cunoscuţi, că s-au căsătorit din dragoste, fără zestre.
De altfel, bradul poate fi considerat copacul nostru naţional. În Bucovina, când ies oile la munte, se face un Foc Viu, se pune pe el cetină de brad şi molid şi se trec oile prin fum, ca să fie ferite de primejdii în timpul verii. Focuri de brad, rosmarin şi laur, prin fumul cărora se trec oile înainte de a urca la munte, se fac şi prin unele locuri din Ardeal.
Pe lângă puteri protectoare, i se atribuie bradului şi daruri profetice. Se spune că atunci când brazii fac cucuruzi (conuri) mulţi şi iese din el un praf galben (polen), numit mană, va fi belşug în toate.
Brad verde se pune când se începe o casă nouă. Când se cară mai întâi lemnul sau piatra, oamenii pun la cal sau la căruţe crengi de brad; când se încheie casa, se pune brad sus, ca să fie trainică ori ca să fie viaţa veselă şi frumoasă ca acest mândru copac. La naşterea unui copil se sădeşte un brad.
Bradul nu lipseşte nici din obiceiurile de nuntă. În unele sate din Munţii Apuseni, steagul de nuntă se face dintr-un vârf subţire de brad, pe care se pun năframe de mătase, împodobite cu panglici, iar printre coroanele cetinei, strămături de lână colorată şi un clopoţel în vârf.
În multe alte zone, cu brad se împodobesc gospodăriile mirilor; în Muntenia, ziua împodobirii se numeşte Ziua Bradului. În Vâlcea, se duce mireasa după apă, însoţită de lăutari; spre sfârşitul ospăţului de la casa ei, nuntaşul numit Brădarul joacă bradul în horă, apoi se duce la masă şi, bătând cu el în masă, zice:
Bună dimineaţa, cinstiţi nuntaşi!
Iată, bradul a înfrunzit
Şi dumneavoastră n-aţi mai prânzit!
Merge iarăşi în horă şi revine, mustrându-i că n-au mai terminat. Se duce şi a treia oară şi zice:
Iată, frunza bradului au picat
Şi dumneavoastră n-aţi mai plecat!
Atunci nuntaşii se ridică şi se pregătesc de plecare.
În toată ţara bradul are o semnificaţie deosebită în obiceiurile funerare; el se pune la căpătâiul celor ce au murit tineri, nenuntiţi, flăcăi şi fete.
În timpul sărbătorilor de iarnă, în Muntenia, o datină străveche cere ca pe Plugul Mare, cu care merg flăcăii la urat, să se pună un brad împodobit cu flori, funde, basmale, clopoţei etc.
La români, şi alunul este un arbust magic. Cu o vargă de alun, fântânarii caută şi găsesc izvoarele subterane, ştiind astfel unde să sape fântânile.
Prin codrii şi prin pădurile noastre bântuie, după credinţele populare, tot soiul de făpturi suprafireşti: Muma Pădurii, Moşul Codrului, zânele, ielele, zmeii, balaurii, Fetele Pădurii etc. Frumoasele culori ale toamnei româneşti au dus la imagini poetice, cu păduri de aur, de argint, de aramă, de cleştar etc.
Specialiştii ştiu că, în trecut, suprafeţele împădurite au fost mult mai întinse decât cele de astăzi. Unii cercetători afirmă că pădurile ar fi ocupat, la un moment dat, trei sferturi din teritoriul actual al României. Până şi Bărăganul era cândva plin de păduri, defrişate fără milă spre a face loc ogoarelor. În vechimea îndepărtată, pădurea Vlăsia se întindea de la Târgovişte până la Giurgiu, de la Mostiştea până la Argeş!
De foarte multe ori, pădurile au fost pentru strămoşii noştri refugiu sigur din calea duşmanilor sau locuri de pândă, de unde săreau pe neaşteptate asupra veneticilor. De atunci a rămas şi zicala „Codrul, frate cu românul”. Pe haiduci, rareori îi mai prindea potera după ce intrau în desişul pădurii.
Pădurile, care au mai rămas, ne mai hrănesc şi astăzi cu fructele lor. Se pare însă că nu ne mai trebuie vrajă sau poezie, nu ne mai trebuie natură. Pădurile ne-au aparat de duşmani veacuri de-a rândul, dar n-au mai reuşit, în ultimii douăzeci de ani, să ne (se) mai apere de propriile noastre uscături naţionale, care, cu o lăcomie de neimaginat, s-au apucat să le defrişeze, sărăcindu-ne astfel şi frumuseţile locurilor şi zestrea spirituală.
Rămase însă fără adăpost, fără rost, s-ar părea că magicele făpturi silvestre se răzbună. Desele inundaţii şi prăbuşiri de teren din ultima vreme nu ne-au învăţat minte. Unde-o fi oare mintea românului cea de pe urmă?